Imperiul Bizantin –6 / Basileu (Împăratul) - 2

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaştere oficială a noului împărat; consta în înălţarea celui ales pe scut (ţinut, într-o perioadă târzie, nu de soldaţi, ci de patriarh şi de înalţii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituţiei imperiale. Dar ceremonia esenţială, care punea în evidenţă şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălţările de purpură, însemnele demnităţii imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana şi îi da sfânta cuminecătură.
Soţia împăratului era încoronată şi ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezenţa patriarhului şi a înalţilor demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii şi procesiuni (dar numai începând din secolul al XI-lea), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor şi guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii şi senatorii, ţinea şi ea o corespondenţă oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa îşi exercita efectiv şi autocrat puterea. Începând din secolul al X-lea, din motive politice, căsătoriile cu prinţese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleaşi motive sunt frecvente şi căsătoriile unor prinţese bizantine cu împăraţi, regi sau prinţi străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanţ o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reşedinţa principală a împăraţilor bizantini, cuprinzând şi un ansamblu de capele şi oratorii, şi cu ceremonii având caracter de solemnităţi religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamaţii ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii şi încălţării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, şi în faţa căruia cel primit în audienţă era condus şi susţinut de doi demnitari ai curţii. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veşminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mişcări şi gesturi solemne, muzică şi cântări, lumânări, cădelniţe, fum de tămâie, aclamaţii ritmate şi dialogate al căror text glorifica victoriile şi exalta măreţia cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările şi fumul de tămâie abia în secolul al IV-lea; iar veşmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influenţa ceremoniilor de la Palat, în secolele V-lea şi VI-lea. Exista şi un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent şi înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audienţele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalţi demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Adoraţia imperială se referea şi la efigiile împăratului, la portretele, busturile şi statuile lui. În secolul al XIV-lea, printre icoanele sfinţilor purtate în procesiuni figura şi portretul basileului. Acesta avea şi o semnificaţie juridică de autoritate: prezenţa portetului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în faţa lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor. Obligaţia de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curţii imperiale cu fastul ei, simbolurile creştine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului şi în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Şi în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind şi în viaţa Bisericii. Dar funcţia cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă şi judecătorească. Legislator şi judecător suprem, voinţa sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcţii suveranul nu era limitat decât de o forţă: conştiinţa tradiţiei, a respectării tradiţiilor juridice, a dreptului roman.