O istorie a Poloniei - 1/6



Începuturi

Teritoriul Poloniei a fost locuit, de triburi slave, celtice, baltice şi germanice. Cea mai cunoscută descoperire arheologică privind Polonia preistorică este o aşezare fortificată din Biskupin, datată din cultura luzaţiană a epocii timpurii a fierului, în jurul anului 700 î.e.n. Polonia si polonezii au fost amintiti pentru prima data in istoria scrisa, in secolul al X-lea prin cronicile istoricului andaluz, Ibrahim ibn Jakub, pe numele lui intreg "Ibrāhīm ibn Ya‛qūb al-Isrā’īlī al-Turtūshī”, adica Ibrahim (Abraham) ibm (fiul lui) Jakub (Yacob) al-Isrā’īlī (evreul) al-Turtūshī (probabil din Turcia).


Naţiunea poloneză a început să se formeze în unitate şi entitate teritoriale în secolul al X-lea sub dinastia Piast. Primul conducător istoric al Polonic menţionat în documente Mieszko I din casa Piast, a fost botezat în anul 966 de misionari din Regatul Ceh, adoptând regilia creştină catolică ca noua religie oficială a ţării la care majoritatea poporului s-a convertit în cursul secolului următor. Succesorul şi fiul său, Bolesław (Viteazul), a devenit primul rege al Poloniei în 1025, impunând independenţa statulului faţă de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cel mai mare şi cel mai puternic vecin al Poloniei în acea epocă. Succesorul său, Mieszko II, nu a reuşit să consolideze realizările acestuia, a destabilizat ţara şi a pierdut o serie de teritorii.
Fiul lui Mieszko II, Kazimierz Înnoitorul, a restaurat statul, a întărit armata, a dezvoltat economia şi a protejat Biserica. În timpul domniei sale a început formarea statului cavaleresc. Deşi a avut parte de multe succese cât a fost la putere, lui Kazimierz Înnoitorul nu i-a fost acordat niciodată titlul de rege. Fiul său, Bolesław II cel Curajos, a primit acest titlu în 1076, dar a fost exilat în 1079 după ce a dat un ordin de ucidere a episcopului Cracoviei sub acuzaţia de trădare. I-a urmat pe tron Władysław Herman, dar acesta a renunţat la titlu regal. Bolesław III (“cel cu Gura strambă), a câştigat tronul Poloniei după o lupta lungă cu fratele său, Zbigniew. În testamentul său acesta a decis să scindeze statul pentru a preveni astfel războaie civile între fiii lui. A dispus testamentar crearea a şase teritorii (dzielnica, pl. dzielnice, literalmente cartiere), trei pentru fii, unul pentru soţia sa, Salomea, unul pentru cel mai fiul cel mare (senior), teritoriu compus din Polonia Mică, Pomerelia şi o parte a Poloniei Marii, şi unul sub control senioral (Pomerania Occidentală). Seniorul controla provincia sa, provincia seniorală şi alte teritorii aflate sub controlul senioral. Polonia fărâmiţata a devenit prada de armatelor mongole ale Hoardei de Aur.
În perioada fragmentării teritoriale au avut loc unele încercări de reunificare a teritoriului, dar încercările au eşuat sau au fost de scurtă durată. Una dintre cele mai reuşite a fost cea a „Henricilor silezieni” („Henrykowie Śląscy”), Henryk I (“cel Bărbos”) şi Henryk II (“cel Pios”). Ei au unit două provincii: Silezia şi Polonia Mică, dar statul lor s-a prăbuşit ca urmare a atacurilor mongole, respectiv a înfrângerilor suferite în bătăliile de la Chmielnik şi de la Legniţa în 1241. O altă încercare importantă a fost a lui Przemysł II. El a unit Polonia Mare cu Pomerelia şi a fost încoronat în 1295. Statul său s-a destrămat la moartea acestuia în 1296, survenită în condiţii misterioase.

În 1320 Władysław I devine rege al Poloniei reunificate. Fiul său Casimir cel Mare reface economia Poloniei, construieşte noi castele şi câştigă războiul împotriva Ducatului Rus (Lviv devine oraş polonez). Władysław I-ul uneste Polonia Mică şi Polonia Mare, cele mai importante părţi ale ţării, şi s-a încoronat la data de 20 ianuarie 1320. Fiul său, Kazimierz III cel Mare a întărit poziţia Poloniei în regiune, a extins teritoriul ţării spre est, adăugând teritoriile rutene şi Podolia. Pe plan internaţional el a realizat alianţe şi pacte cu casele regale de Luxemburg şi Anjou şi a dezvoltat economia şi sistemul de apărare a ţării. După moartea lui Kazimierz, datorită lipsei de moştenitori, tronul Poloniei a fost ocupat de monarhi din casa Anjou, luând sfârşit astfel perioada Piaştilor.

În anul 1370 Ludovic I al Ungariei a fost încoronat ca rege al Poloniei. În timpul domniei sale a început supremaţia nobilimii în viaţă politică a ţării. Nobilimea a primit primul privilegiu general în Košice în 1374. După moartea lui Ludovic d'Anjou în 1382, a început cea mai lungă perioada de interregn din istoria Poloniei. În cele din urmă, fiica lui Ludovic, Jadwiga de Anjou, a fost încoronată nu ca regină a Poloniei, ci ca rege, la 16 octombrie 1384. În 1386 regina Jadwiga s-a măritat cu ducele Lituaniei Iogailas (Jagiello), cunoscut ulterior ca Vladislav al II-lea al Poloniei. Încoronarea lui a fost la 4 martie 1386, inaugurându-se astfel perioada dinastică a casei regale a Jagellonilor.

Sub dinastia Jagielonienilor, Polonia îşi construieşte o alianţă cu vecina sa Lituania. O epocă de aur survine în secolul al XVI-lea în timpul Uniunii Lublin cu Lituania în Uniunea Polono-Lituaniană. Cetăţenii Poloniei se mândresc cu libertăţile antice şi sistemul parlamentar, deşi Szlachta a monopolizat multe din beneficii. Odată cu acea perioadă, polonezii au privit libertatea ca cea mai importantă valoare. Polonezii de multe ori se numesc naţiunea oamenilor liberi.